Adela Greceanu: „Să fii poet înseamnă să ţii pasul cu prospeţimea lumii”

Un moment de reflecţie asupra poeziei în propria viaţă şi scriitură. Ni-l propune Adela Greceanu, pornind de la ideea că „acum, pentru mine poezia are legătură cu un puternic sentiment al ineditului. Cu senzația că mereu totul e nou și de-o rigoare fără cusur. Și că eu sînt contemporană cu totul ăsta și că nu trebuie decît să fiu exact acolo unde sînt. Pare simplu, dar nu e”.


Încep cu o întrebare aproape imposibilă: ce este poezia pentru dumneavoastră şi ce înseamnă să fii poet?

Adevărul este că nu m-am mai gîndit de mult la ce este poezia pentru mine și ce înseamnă să fii poet. Și, într-un fel, bine am făcut. Altminteri, nu e rău să-ți pui întrebările astea din cînd în cînd, așa cum ți-ai face niște analize medicale. Nu de alta, dar s-ar putea să ai surprize. Adică tu să te simți bine, dar să descoperi, la analiza sîngelui, de pildă, nivelul colesterolului prea mare. Sau numărul trombocitelor prea mic. Și-atunci, e bine să mănînci mai puține grăsimi. Sau să faci un tratament cu dexametazonă. Să-mi fac deci analiza. Cred că poezia acum, pentru mine are legătură cu un puternic sentiment al ineditului. Cu senzația că mereu totul e nou și de-o rigoare fără cusur. Și că eu sînt contemporană cu totul ăsta și că nu trebuie decît să fiu exact acolo unde sînt. Pare simplu, dar nu e. Adesea e al naibii de greu să ții pasul cu prospețimea lumii care te înconjoară – fie că trăiești într-un cartier select din Milano, fie că trăiești într-un cartier oarecare din București, fie că îți duci zilele într-un sat uitat de Dumnezeu. Să fii poet cred că echivalează cu a ține pasul pe de-o parte cu prospețimea asta a lumii, pe de altă parte cu tine însuți. Îmi dau seama că la o analiză anterioară, tot cam așa am răspuns: că scriu ca să țin pasul cu mine. Ceea ce iarăși nu e ușor deloc. Dar e bine să nu faci prea des analiza poetului din sîngele tău, fiindcă riști să devii ipohondru. Sau să te ocupi mai mult de analiza poeziei decît de poezia însăși.

Cum s-a produs apoi trecerea la proză şi cum aţi resimţit-o în scriitura dumneavoastră?

O trecere cu arme și bagaje n-a avut loc. Fiindcă eu m-am așezat de la bun început pe graniță. Între poezie, proză, discurs dramatic și, poate, eseu. Poezia mea are poveste. Proza mea are poezie. Mă simt foarte bine așa, pe graniță, pe teritoriul așa de generos al nimănui. Dar n-am făcut-o dinadins. Mi-am dat seama abia după ce-au apărut cărțile că stau de fapt pe o graniță. Îmi place să spun că romanul Mireasa cu șosete roșii e cea mai bună carte de poezie a mea de pînă acum.

Sunteţi şi jurnalist de presă scrisă şi radio. Cum se împacă poezia cu jurnalismul?

Sînt două domenii distincte. Fără să fie în conflict. Datorită faptului că sînt jurnalist cultural, am cunoscut cîțiva scriitori și artiști români și străini care au ajuns să facă parte din lumea mea. Sînt oamenii care mă fac să-mi pun întrebări, să fiu curioasă, să vreau să aud și varianta celuilalt. Scriitorii Nora Iuga și Amos Oz și artistul Dan Perjovschi sînt doar trei exemple. Sînt artiști pe care mi i-a făcut cadou meseria de jurnalist cultural. Desigur, puteam să-i admir de la distanță, dar am avut/am norocul să-i cunosc și să stau de vorbă cu ei pe îndelete. În plus, lucrînd la radio (colaborările în presa scrisă ca jurnalist sînt sporadice), am învățat ceva foarte important pentru un om, pentru un scriitor: să ascult. A fi jurnalist de radio nu înseamnă în primul rînd să vorbești, ci să asculți.

În emisiunea pe care o realizaţi la Radio România Cultural, „Noua revistă vorbită”, urmăriţi ceea ce se întâmplă în literatura de azi, română şi străină. Dintre scriitorii italieni contemporani, pe cine preferaţi şi de ce?

Cred că ține de magia literaturii felul cum, în romanul Mătase, Alessandro Baricco a reușit să te facă să-ți ții respirația atunci cînd citești cum deschide ochii un personaj. Stop-cadru din cuvinte. Timpul stă în loc. La fel lumea. Nu poți uita imaginea construită din cuvinte. Apoi mai e Antonio Tabucchi, felul în care știe să spună fără să spună, tăcerea din poveștile lui.

Texte ale dumneavoastră au fost traduse în diferite limbi, printre care germana, engleza, suedeza şi italiana. Ce sentiment vă dă faptul de a intra în alte culturi prin actul traducerii?

Cred că e mult prea mult spus că am intrat în alte culturi prin traduceri. Prin traduceri am mai ajuns la cîțiva oameni. Bucuria cînd un cititor inteligent îți spune că i-a plăcut ce-ai scris e la fel de mare și în România, și în Italia, și în Germania, și în Suedia...

Obişnuiţi să dialogaţi cu traducătorii pe probleme de text?

Dacă ei au întrebări, nelămuriri vizavi de text, da, cu plăcere le stau la dispoziție. Îmi amintesc, de pildă, că Serafina Pastore, care mi-a tradus în italiană cîteva poeme pentru Festivalul Internațional de Poezie de la Genova, și-a făcut o listă cu întrebări, ne-am întîlnit la o cafea și am discutat mult pe text. Cu Mauro Barindi am băut un capuccino și am stat mult de vorbă despre romanul meu, din care a tradus cîteva fragmente. A fost ca la un interviu iar mie mi-a făcut plăcere, fiindcă Mauro înțelesese cam ce am înțeles și eu din carte.

În 2009, aţi reprezentat România la Festivalul Internaţional de Poezie de la Genova. Cum a fost această experienţă?

Mai întîi a fost surpriza grozavă să primesc de la Monica Joița, directoarea de atunci a Institutului de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, un email în care mă anunța că m-a propus pentru acest festival. La Festivalul de la Genova vine foarte multă lume. Te impresionează să vezi curtea Palatului Ducal plină de oameni care au venit să asculte poezie. Și, în aceeași măsură te impresionează calitatea scriitorilor invitați. După lectură, am stat mult de vorbă cu cineva din public.

Dacă ar fi să alegeţi trei lucruri care v-au impresionat cel mai mult în Italia, care ar fi acelea?

Genova (orașul vechi, straturi, straturi, rufe puse la uscat peste picturi exterioare de secol XVIII..., stradele tot mai înguste, obloane verzi) cafeaua espresso, pesto genovese.

Cum v-aţi prezenta scriitura pentru publicul din Peninsulă?

Dacă aș ști cum e scriitura mea, aș prezenta-o publicului din Peninsulă la fel ca oricărui alt public. Dar nu știu cum e. Desigur, țin seama de niște rigori care apar pe măsură ce scriu, rigori pe care textul respectiv le cere și, în același timp, le construiește. Iar eu nu trebuie decît să fiu atentă la ele, să le respect și să înaintez astfel pînă la capăt. Habar n-am dacă reușesc. Cred că e mai bine să spună cititorii, dacă vor, cum e scriitura mea.

La ce lucraţi în prezent şi cum vă „proiectaţi” cărţile viitoare?

Nu-mi place să vorbesc despre cartea la care lucrez cînd e mult prea devreme. Iar de proiectat, nu proiectez tocmai. Cînd scriu, e o combinație de impuls puternic de a scrie cu o obsesie sau mai multe pentru un amănunt, pentru o imagine, pentru niște voci, pentru cine mai știe ce. Și mă pomenesc abia după cîteva pagini scrise că s-ar putea să scriu o carte.


Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 7, iulie 2012, anul II)