De la Hollywood la Timişoara: Nick Mancuso, „Dumnezeu e un mafiot”

Sunetul unui pian ușor dezacordat, zvon de flașnetă, acorduri când melodice, când frânte. Muzica umple lumea aparte a protagonistului (în interpretarea îndrăgitului actor Doru Iosif) ale cărui cuvinte de un umor irezistibil oferă o lecție plină de sensibilitate despre iubire, compasiune și miracolul creației, așa cum fiecare dintre noi îl poate trăi. Este vorba de spectacolul Dumnezeu e un mafiot, prezentat în premieră sâmbătă, 26 octombrie, pe scena Studio 5 a Teatrului Național Timişoara. Este pentru a doua oară când publicul timișorean se întâlnește cu textul semnat de Nick Mancuso – și cu autorul însuși, pentru că actorul-dramaturg a fost prezent la premieră. La fel de apreciat pe scenele canadiene ca și la Hollywood,  dar și un dramaturg de mare calibru, Nick Mancuso a interpretat el însuși în premieră mondială rolul vagabondului convins că este Dumnezeu din God is a Gangster în cadrul festivalului European al Spectacolului – Festival al Dramaturgiei Românești, ediția 2011.

(foto: Nick Mancuso)

Reluată într-un spectacol-concept în viziunea inedită a lui Doru Iosif, care pe lângă statutul de actor mai trece în palmares și pe cele de muzician, poet sau artist plastic, povestea explorează noi sensuri ce garantează un public fascinat de la prima până la ultima replică.

„Câte lovituri poate să îndure un om?”, se întreabă Mancuso în text, pentru ca tot el să dea răspunsul cu aparenta nonșalanța a unui stand-up comedian: „Câte poate”. „N-aș schimba nimic la răspunsul ăsta”, îmi spune Doru Iosif, adăugând că aceste cuvinte poartă în ele tot atâta durere, cât umor. Piesa lui Nick Nancuso, ca și spectacolul rezultat din ea, împletește hohote de râs cu lacrimi, energia de a fi stăpânul propriei lumi cu deznădejdea cea mai cruntă. Scriindu-și povestea, Mancuso a pornit de la viețile pline de o cât se poate de reală suferință ale oamenilor fără adăpost de pe străzile din Toronto, New York sau Los Angeles. „De vină sunt politicile lipsite de compasiune ale guvernelor și instituțiilor, care au atras după ele situația economiei mondiale din acest moment”, crede autorul. Doru Iosif alege să abordeze aceste probleme păstrând tonul glumeț al piesei: „Noi, românii, avem criza în gene. Suntem tăbăciți de criză”. A ales, totuși, să nu plaseze povestea într-un loc sau o țară anume. Suferința, ca și miracolul creației, sunt universale.

Remarc că titlul poate fi lesne interpretat drept blasfemie. Doru mă asigură că nu e cazul. „Dimpotrivă. Dacă textul atacă un Dumnezeu, acesta nu poate fi decât cel folosit de farisei, de habotnici și de ipocriți pentru a justifica fărădelegea, lipsa de iubire și de omenie”. A dezvoltat o relație specială cu povestea cât timp a șlefuit  spectacolul. Sunt curioasă dacă în propria biografie ar putea identifica un detaliu care, ca și în povestea personajului, să trimită la istoria biblicului Iov. Doru e sceptic în privința răspunsului: „Iov e o sublimare, nu poți să te compari cu el. Mulți dintre noi ne-am lepădat de Dumnezeu pentru mult mai puțin”.

Pentru cei care îl cunosc, nici nu e de mirare că Doru Iosif a ales să ilustreze un concept de spectacol cu muzică, multă muzică originală. Armoniile se nasc pe scenă, sub ochii spectatorilor; o replică „live” a momentului creației. Instrumente bizare, apărute parcă de nicăieri, servesc inventivității Dumnezeului-vagabond.

„Cred sincer că la început nu a fost doar cuvântul singur. Trebuie să fi existat și o îngânare de muzică. Întotdeauna cuvântul e mai blând, mai plăcut însoțit de muzică”, îmi explică. Alături de numele său, coloana sonoră a spectacolului mai poartă semnătura lui Sebastian Hamburger. Muzicianul apare într-o postură inedită: se transformă în personaj, o prezență misterioasă, martor tăcut și părtaș unic al lumilor miraculoase imaginate de protagonist. Nu e singura surpriză, dar pe celelalte vă invit să le descoperiți în sala de spectacol. Nu pot încheia discuția cu Doru fără a mă opri asupra unei definiții strecurate, ca din întâmplare, de autorul textului, la rândul său actor: „Actorul, cel ce amăgește”. Replica nu întârzie: „Cel ce amăgește sau se amăgește că poate să facă lumea mai bună. Totuși, cred că nu e o simplă amăgire faptul că în fiecare seară, după orice spectacol – cu siguranță și după acesta – lumea devine puțin mai bună”.



Geanina Jinaru-Doboș
(nr. 11, noiembrie 2012, anul II)