„Memoriile italiene” ale lui Carlo Goldoni la Serile Italiene de la Humanitas

În seara zilei de 21 decembrie 2016, la librăria Humanitas de la Cişmigiu, în pragul sărbătorilor de iarnă, cea de a 42-a Seară Italiană a făcut un cadou cultural tuturor celor interesaţi de dramaturgia goldoniană şi nu numai: lansarea volumului Memorii italiene de Carlo Goldoni, apărut la editura Humanitas în cadrul colecţiei bilingve „Biblioteca italiană”, tradus de Miruna Bulumete, lector universitar la catedra de italiană a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti. Evenimentul s-a bucurat de un public numeros şi dornic de a afla mai multe cu privire la viaţa lui Goldoni şi teatrul său inovator, ca şi de variate intervenţii şi întrebări din partea studenţilor italienişti şi a altor persoane din public adresate eminenţilor invitaţi: marea actriţă, directoare a Teatrului Evreiesc de stat, Maia Morgenstern; Marina Constantinescu, renumit critic de teatru dar şi jurnalistă şi realizatoare de emisiuni TV, alături de italienista Miruna Bulumete, traducătoarea volumului.

Dezbaterea s-a deschis prin prezentarea, din partea Mirunei Bulumete, a vieţii dramaturgului Carlo Goldoni şi a reformei aduse de el commediei dell’arte, dar şi a traiului în perioada de aur a Veneţiei. Apoi Marina Constantinescu a vorbit despre rolul teatrului în societate şi evoluţia lui în conformitate cu cerinţele şi interesele publicului. Actriţa Maia Morgenstern a fost cea care a încântat publicul prezent cu interpretarea câtorva fragmente citite din Memorii.

La încheierea Serii, Maia Morgenstern a onorat proiectul Serilor italiene acordându-ne un scurt interviu, realizat de Serena Ţenea, studentă a secţiei de filologie italiană a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti. Interviul, pe care îl oferim aici şi cititorilor revistei, a fost filmat în direct de colegul nostru, drd. Matei Stoenescu, şi va putea fi văzut şi pe pagina facebook a Serilor Italiene:

S.Ţ.: Referitor la teatrul lui Goldoni, ştiu că în anul 2013 aţi pus în scenă piesa de teatru „Piaţeta” alături de studenţii dumneavoastră de la Facultatea de Arte şi Actorie a Universităţii Hyperion. Cum a fost primit şi abordat teatrul goldonian de către studenţi şi cum a decurs punerea în scenă a acestei piese?

M.M.: Nu ascund faptul că mă simt privilegiată de a fi lucrat acest spectacol, în urmă cu atâţia zeci de ani, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, cu domnul Silviu Purcărete. A fost pentru mine o şcoală în care am învăţat o mulţime de lucruri: rigoarea, ce înseamnă a lucra cu mintea şi corpul tău, ce înseamnă a spune o glumă bună, ce înseamnă personajele, măştile, cum pot coexista comedia, poezia, nostalgia, durerea şi le-am considerat, pentru studenţi, foarte importante pentru a le trezi interesul, curiozitatea cu privire la ceea ce înseamnă commedia dell’arte şi personajele sale. Am încercat să transmit studenţilor aceste lucruri, pe care le consider preţioase, în formă de joacă – aşa cum ne-a învăţat domnul Purcărete – deşi era vorba de tip de studiu.

S.Ţ.: Referitor la asta, credeţi că există o cheie sau un anumit tip de abordare a pieselor lui Carlo Goldoni de care un actor ar trebui să ţină cont? Dacă da, care ar fi acesta?

M.M.: Goldoni înseamnă reforma comediei. El surprinde viaţa ca un „fotograf” – drept care ea ni se transmite iar noi o  păstrăm peste timp, de sute de ani; iar odată cu autenticitatea vieţii, ni se transmite şi tot ceea ce a însemnat mai înfloritor, mai desăvârşit în commedia dell’arte. Schimbând o regulă nescrisă existentă, Goldoni, prin reforma comediei, nu face cu toate acestea, după părerea mea, altceva decât să confere eternitate la tot ceea ce era mai strălucitor în commedia dell’arte, epocă de aur a comediei, care încredinţează aproape în totalitate spectacolul teatral actorului. Mai „performance” decât commedia dell’arte nu cred că există: datorită tehnicii, ştiinţei rostirii, ritmului, modului de a te adapta, de a conduce situaţia, de a memora în acelaşi timp atât textul cât şi situaţia, fiind fidel personajului, autorului şi chiar şi publicului.

S.Ţ.: Rămânând la contactele dumneavoastră cu teatrul italian: ştiu că aţi jucat în piesa O femeie singură, după Dario Fo şi Franca Rame, care s-a reprezentat şi la Institutul Italian de Cultură, în aprilie 2014. Teatrul lui Dario Fo este neconvenţional şi provocator. Cum a fost întâlnirea şi relaţia dumneavoastră cu acest teatru?

M.M.: Depinde ce considerăm a fi neconvenţionalul. Eu m-am îndrăgostit de acest text şi chiar dacă mi-a fost propus drept o comedie uşurică, a năvălit peste mine dimensiunea tragică a acestui personaj: singurătatea, evadarea într-un soi de nebunie în care îşi imaginează poveşti de dragoste, de înţelegere, de comunicare. Relaţia cu soţul ei este una de teroare, ea este internată în acest spital al instituţiei căsătoriei, iar singura evadare este cea în poveşti de dragoste imaginate sau în moarte.

S.Ţ.: Sunteţi pentru a doua oară invitată a Serilor Italiene. Ce părere aveţi de acest proiect în care un rol important îl au studenţii?

M.M.: M-aţi făcut să mă gândesc la un lucru serios! Eu m-aş bucura ca proiectul, benefic în sine, să arate şi altfel: să vă întrebăm noi pe voi, studenţii, cum vedeţi problemele puse în dezbatere în aceste Seri, adică noi, invitaţii să citim şi să povestim, apoi să vă întrebăm noi pe voi, adică să vă provocăm la un dialog viu şi sincer cu voi. Mi-aş fi dorit să vă întreb eu pe voi cum vedeaţi problemele discutate în această Seară Italiană.

S.T.: Interesantă propunere! O vom lua în consideraţie. Şi vă mulţumim mult.

Flavia Vendetti şi Serena Ţenea

(nr. 1, ianuarie 2017, anul VII)