Rosa Del Conte, Academia Română şi Accademia di Romania

Accademia di Romania din Roma a organizat în 5 decembrie 2011 o manifestare de prestigiu cu titlul Alla ricerca dell’assoluto. In memoriam Rosa Del Conte (1907-2011). Actele simpozionului vor apărea în revista „Romània Orientale” sub îngrijirea doamnei profesor Luisa Valmarin, care a continuat românistica profesată de Rosa Del Conte la Universitatea „Sapienza” din Roma. Publicăm intervenţia profesorului Mihai Bărbulescu, membru corespondent al Academiei Române şi director al Accademiei di Romania.


Am îmbrăţişat dintru început iniţiativa doamnei profesor Luisa Valmarin de a organiza împreună acest moment comemorativ pentru cea care a fost Rosa del Conte. Şi cum ar fi putut să fie altfel: Rosa del Conte a fost profesor de română la Sapienza, a fost un mare prieten al culturii româneşti şi, într-un fel, a fost profesorul Europei (şi nu numai) pentru lecţia  pe care am putea-o intitula simplu, „Eminescu”.
În numele Accademia di Romania şi al meu personal vă salut pe toţi cei care aţi venit, din Italia şi din România, mulţumindu-vă pentru acceptul de a petrece împreună câteva ore închinate memoriei marii româniste.
Am primit şi eu, de la profesorul Bruno Mazzoni, în dimineaţa zilei de 4 august, pe când mă aflam în concediu, în ţară, ştirea trecerii în nefiinţă a Rosei Del Conte. Am trăit un moment de mare părere de rău, amestecat cu stupoare: pe de o parte, aflându-se la o vârstă atât de rar dată oamenilor, plecarea Rosei Del Conte dintre noi se putea produce în orice moment. Pe de altă parte însă, tocmai acea miraculoasă longevitate o transformase parcă într-un monument. Şi mi-am amintit de vorbele lui Adrian Popescu, care o văzuse în 2007, când era centenară: era „o romană din alte timpuri, sau dincolo  de timp”.

Pe când avea 35 de ani, în 1942, Rosa Del Conte sosea la Universitatea din Bucureşti, ca lector de limbă italiană. Din 1945 a predat la Universitatea din Cluj, recent reîntoarsă din refugiul de la Sibiu. Aici s-a împrietenit cu Lucian Blaga, care începea să aibă probleme cu autorităţile instalate în România după război. Dar în 1948, odată cu reforma învăţământului, Rosa Del Conte a trebuit să părăsească România. Pentru ani mulţi România se închistează, relaţiile intelectualilor români cu Occidentul devin sporadice, supuse cenzurii, autocenzurii şi suspiciunii. În acelaşi an 1948 autorităţile comuniste de la Bucureşti închideau Şcoala Română din Roma (actuala Accademia di Romania in Roma), ultimii bursieri fiind evacuaţi din clădire de către Legaţia României care se instala acolo. Mulţi dintre tinerii italienişti români care se perfecţionaseră la Şcoala Română din Roma sau la Veneţia, şi fuseseră numiţi în fruntea unor lectorate de limba română în Italia, unii deja din anii ’30, au rămas în Italia după 1948, ca Gheorghe Caragaţă, Teodor Onciulescu, Petru Iroaie, Petre Ciureanu, Ioan Guţia, Dumitru Marin. Refuză să se întoarcă în ţară şi Claudiu Isopescu, care preda la Roma. De altfel, România nu mai recunoştea aceste lectorate, rupând unilateral relaţiile culturale, universitare şi ştiinţifice cu Italia.
Odată cu închiderea Şcolii Române din Roma, biblioteca acesteia e transferată la Bucureşti. Dar o parte din cărţi se distrug, se fură, se vând. Avem mărturia profesorului Alexandru Niculescu că Rosa Del Conte cumpăra la Roma, prin 1949-1950, de la precupeţii din Campo dei Fiori, cărţi cu ştampila Şcolii Române, folosite ca hârtie de împachetat.
Din 1950 Rosa Del Conte a predat româna la Universitatea Catolică din Milano, iar din 1956 până în 1977 la Sapienza Università di Roma. A fost urmată de profesorii Emil Turdeanu, până în 1982, şi Luisa Valmarin, până în acest an. Prin urmare, la cea mai mare universitate a Italiei învăţământul de română a reuşit nu doar să se menţină, ci să crească în mod constant, din punct de vedere al produselor sale, trecând cu inteligenţă prin perioada relaţiilor rupte cu România din anii ’50 şi ’60, prin perioada unui dezgheţ –din acest punct de vedere – din anii ’80. Îmi place să cred că avântul de după 1990 şi marile speranţe pe care cu toţii ni le-am făcut  nu se vor împotmoli din lipsa banilor, din pricina oboselii ori a dezinteresului birocratic, acum, când româna e a doua limbă vorbită în Italia.
După propria-i mărturisire, încă din 1946 Rosa Del Conte avea de la Blaga dreptul exclusiv şi prioritar al traducerilor şi editării în Italia. Prin 1955, la iniţiativa lui Mircea Eliade, mai multe universităţi europene au început pregătirile pentru propunerea de acordare a premiului Nobel pentru literatură lui Lucian Blaga. Din partea celor italiene însărcinarea i-a revenit Rosei Del Conte. Bazil Munteanu făcea acelaşi lucru la Paris. Autorităţile literare şi politice din România nu au sprijinit deloc propunerea, mai mult, după unii, au lucrat împotriva ei.
Spre sfârşitul vieţii, Zoe Dumitrescu Buşulenga, întrebată despre propunerea de acordare a premiului Nobel lui Blaga, relata un alt episod: în 1964, cu prilejul colocviului «Eminescu» organizat de Rosa Del Conte la Veneţia, aceasta, împreună cu preşedintele Accademiei dei Lincei, Angelo Monteverdi, au prezentat propunerea ca Arghezi să candideze pentru premiul Nobel, propunere care s-a stins însă foarte curând.
În anii ’60-’80 Rosa Del Conte a dat traduceri inegalabile din Eminescu, Arghezi, Blaga, a scris studii despre aceştia, ca şi despre alţii, anterior lor. Cartea care îi aduce celebritatea printre eminescologi şi o aşează în galeria intelectualilor străini care au lucrat cu pasiune şi devotament pentru ca România să fie cunoscută în lume este Mihai Eminescu o dell'Assoluto (Modena, 1962). Ne-am prea obişnuit să spunem că cei mai buni ambasadori ai României au fost Nadia Comăneci şi Gheorghe Hagi. Au mai fost şi alţii. Şi nu e lipsit de interes cărui segment social se adresează un ambasador ori altul. Unul din studenţii preferaţi ai Rosei Del Conte, Marian Papahagi, a tradus în româneşte, în 1990, celebrul studiu despre Eminescu, cartea pe care Mircea Eliade o considera „cea mai valoroasă monografie închinată, într-o limbă străină, lui Eminescu“.

Să vorbesc eu, un istoric al antichităţii, despre Rosa Del Conte şi despre semnificaţia operei sale, mi s-ar părea nepotrivit, chiar şi dacă nu m-aş afla acum în compania Dumneavoastră, cei care sunteţi cel mai în măsură să-i apreciaţi opera. Ca să nu mai spun că unii i-aţi fost elevi, ori aţi cunoscut-o personal. De aceea, apropos de Eminescu o dell'Assoluto, prefer să reproduc ceea ce scria Rosa Del Conte însăşi despre cartea ei, în 1974, într-o scrisoare către Teofil Răchiţeanu, un document poate mai puţin cunoscut „...un libro che piace ancora persino a me, dopo più di dieci anni. So che è un libro puro e davvero portato dentro di me lentamente per anni, anche se poi è venuto fuori quasi di getto. Mi ha dato tanta gioia il pensarlo, che una sola cosa mi dispiace: di averlo, per modo di dire, concluso. Per modo di dire… perché se ritrovassi quel’o stato di grazia, so che Eminescu potrebbe affidarmi ancora qual’cosa di quel segreto inesauribile che è la poesia”.

Pe rând, universităţile din Bucureşti, Cluj şi Iaşi, i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa. La 8 noiembrie 1994 a fost aleasă membru de onoare al Academiei Române. Acest titlu îl primise, cu 60 de ani în urmă, Ramiro Ortiz, cel care a iniţiat cursurile de italiană la universitatea din Bucureşti. După 1990, au devenit membri de onoare ai Academiei Române şase italieni: istoricul Geo Pistarino, filologii Aurelio Roncaglia şi  Vincenzo Cappelletti, Rosa Del Conte, matematicianul Roberto Conti şi, de foarte curând, istoricul Cesare Alzati.
Rosa Del Conte a fost distinsă cu «Steaua României», cel mai înalt ordin naţional al României. Deoarece prilejul a fost aniversarea a 80 de ani de la înfiinţarea Şcolii Române din Roma, decretul venind la 15 ianuarie 2003, îmi face plăcere să amintesc că atunci au fost conferite ordine naţionale româneşti şi Luisei Valmarin, Biancăi Valota, lui Dinu Adameşteanu, Marco Cugno, Lorenzo Renzi, Bruno Mazzoni, Roberto Scagno, Cesare Alzati, Antonello Biagini, Gheorghe Carageani, Lauro Grassi şi Francesco Guida, adică acelora care s-au remarcat în câmpul literaturii, lingvisticii, arheologiei şi istoriei.

La trecerea ei în nefiinţă Academia Română considera că „în pofida vârstei sale înaintate, Rosa Del Conte s-a interesat în permanenţă de activitatea supremului for de ştiinţă şi de cultură al ţării, cu deosebire de realizările în domeniul literaturii şi limbii române, al istoriei şi criticii literare. Prin stingerea din viaţă a acestei mari doamne a criticii literare, Academia Română pierde nu numai un specialist de mare valoare, un om cu alese calităţi morale şi intelectuale, dar şi un prieten sincer al României”.
Unul din cei mai bravi cursanţi ai cursului de limbă română pe care Accademia di Romania îl organizează graţie profesoarei Nicoleta Neşu, Alessio Colarizi Graziani, a scris o poezie în româneşte, închinată Rosei del Conte. Iată ultima strofă: „Şi tu, Rosa, mi-aduc aminte,/ Cu viaţa atârnată de un fir, /Trăit-ai doar din cuvinte, /Retras şi frumos trandafir!”.
Închei cu o întrebare şi o provocare adresată elevilor şi colaboratorilor Rosei Del Conte. Anul viitor va marca o jumătate de secol de la apariţia cărţii Mihai Eminescu o dell’Assoluto. Evident, de mult epuizată, şi de negăsit în librării ori anticariate. O nouă ediţie ar fi un omagiu potrivit.

Mihai Bărbulescu
(nr. 1, ianuarie 2012, anul II)