Trei poeți italieni la Festivalul Internațional de poezie de la București, ediția a XV-a

S-a încheiat de puține zile cea de a XV-a ediție a Festivalului Internațional de poezie de la București, grandioasă reuniune a celor mai felurite și vitale voci lirice de pe toate continentele, dialog multilingv între nații, generații, tendințe și curente. Iată așadar că s-au împlinit cincisprezece ani de când harnica și inspirata echipă a Muzeului Național al Literaturii Române din București, în frunte cu neobositul ei director Ioan Cristescu și cu neîntrecutul creator de punți între culturi și limbi care este poetul Dinu Flămând, direcorul artistic al festivalului, izbutesc să atragă de partea poeziei o serie incredibilă de instituții românești și străine, de sponsori și parteneri media, creând un eveniment- magnet nu doar pentru majoritatea poeților și iubitorilor de poezie din țară, ci și pentru mulți poeți, editori, critici, traducători străini. Ca în ultimii ani, și anul acesta dezbaterile, lecturile live în multe limbi, prezentările de carte, expozițiile, atelierele, asezonate cu concerte și spectacole în spații tradiționale sau neconvenționale, s-au ținut lanț. Era cu neputință să le urmărești pe toate, căci multe se desfășurau în paralel. Țin să amintesc numai de o premieră inedită și fermecătoare: în dimineața celei de a doua zile a festivalului, pe un soare strălucitor și un aer proaspăt, un grup de vreo douăzeci de poeți străini și români, participanți la festival, au fost invitați la Mărțișor, adică la casa-muzeu atât de poetică a lui Arghezi, unde în întinsa grădină, fiecare dintre ei a plantat un cireș, aninând de el o plăcuță cu propriul nume și cu un vers care îl caracterizează. Pe urmă s-a băut un pahar, s-au gustat delicioasele gogoși ale casei, s-a citit din Arghezi, s-a recitat poezie în felurite limbi. A fost cea mai prietenoasă și caldă întâlnire poetică, cea mai firească și umană ce se poate închipui. Printre poeții cu lopata se aflau, firește, și cei trei italieni invitați la festival. Pe ei țin să-i prezint aici cititorilor noștri. Dar mai întâi vreau să mulțumesc Institutului Italian de Cultură din București, personal inimoasei lui directoare, Laura Napolitano, care în fiecare an nu doar sprijină material prezența italiană la festival, ci stabilește și o relație afectuoasă și primitoare cu fiecare dintre poeții invitați. Cei trei poeți italieni prezenți anul acesta la festival și la plantat cireși în grădina lui Arghezi au fost: Elisa Donzelli, Marco Fazzini și Christian Sinicco. Am avut privilegiul de a le traduce poeziile recitate în serile de lecturi publice ale festivalului, iar apoi de a petrece împreună câteva ore de neuitat în discuții literare, împărtășiri și confesiuni. Îi prezint pe scurt cititorilor noștri cărora le ofer în limba română (iar în ediția italiană, în limba italiană) și poeziile citite de ei în seara fermecată din minunata grădină a Muzeului

ELISA DONZELLI (n. 1979)

Poetă cu o solidă formație filologică, formată la universitatea “La Sapienza” din Roma sub îndrumarea unor mari profesori, teoreticieni și critici literari, este în prezent ea însăși profesoară de literatură italiană contemporană la celebra Școală Normală Superioară din Pisa și specialistă în operele unor mari poeți ai secolului XX precum Caproni, Sereni, Bertolucci. Persoană rafinată și delicată, minte deschisă și firesc cordială, se implică cu optimism și curaj în proiecte culturale de anvergură.

Voiaj de nuntă

Animalul care fuge cu Europa în spinare
nu mai e Dumnezeul constelației mele.
Mai bine ne dădeam jos în Africa
să vedem împerecherea leoaicelor
înșirate dinaintea leului ce urmărește
unica țintă ce merită vizată,
iar a doua zi după ce au apărut puii
sărbătorește dând ocol mamelor
iar capul meu care vrea
să iasă pe geamul mașinii – o hărăbaie
pe jumate deschisă, cu cinci uși “nu știi
că e interzis să faci asta?
că animalele din savană ne văd
pe noi, oamenii, doar ca niște umbre?”
Te-ai temut pentru mine când
cea mai bătrână m-a observat
iar rangerul a îndreptat pușca spre ea.
Nu știu dacă am fi procreat
copilul pe care-l purtam în mine
dacă n-aș fi scos capul din mașină
sau aș fi rămas fără umbră, fără
să văd Africa cu aparheid-urile ei
până la Capul bunei speranțe, în vreme ce zăresc balene dar nu văd
leoparzii pe care tu îi vezi prin mine.
Continentul ăsta al nostru
care se luptă pentru dreptul
la o singură mare pe care eu
dintotdeauna o cercetez, o
iubesc, ea care, atât de bătrână, de învățată,
nu știe că pentru a te naște
trebuie să scoți capul afară,
să devii umbră, uneori să mori.

Tuaregh. Ode to my parents

Abastru e numele meu familiar
albastră a fost mișcarea zilelor
diluată pe pereții mereu vopsiți
cu pantone, mai albastru pe pânză
mai întunecat în ritualuri, indigo între rafturile de cărți

albastre erau toate lucrurile prin care
mă îndepărtam de voi, în spațiile lipite apoi despărțite
de teama repetată că nu voi dormi acasă
cu lămpița de veghe în priză.

Poate pentru că era de nemărturisit că locul
începutului meu nu a fost pe pământ
ci într-o barcă, în largul mării,
berberă e amintirea pe care v-o port
oameni albaștri, ființe unite

Din volumul De-am fi fost albaștri (Stampa 2009/ 2023)

midjourney*

sunt nounăscuta culcată și neagră
fata unui bărbat din sud
și a unei femei din nord,
fetița creață, micuța
care îi preferă pe cei mici,
după cină îi deslușește pe cei mari,
sunt menarha care irumpe, sunt
gazela prea înaltă           
pentru balet clasic
adolescenta care răspunde,
care evită grupurile
vrute de toți eu sunt
iubirea care se izbește de pereți,
fata care nu-i vrea
pe băieții care vor,
care nu vrea lucrul
pe care-l vor ei
sunt femeia tânără
care hotărăște ce-o să fie,
care taie legăturile rănește rudele,
mireasa care se arată,
tovarășa care construiește
obstinația, sora
ratată sora bolnavă,
fiicele, cele de-a doilea născute
și trupul alb al mamei,
uterul care primește copilul
și alte animale,
asta și altele am fost eu
în vreme ce tu, eu al meu, bați la ușă
mă schimbi și nu te gândești
că pentru a te iubi mereu
am trădat

* midjourney (la jumătatea drumului) este un software artistic de ultimă generație bazat pe Inteligența Artificială.

MARCO FAZZINI (n. 1962)

Marco Fazzini (prezent deja în revista noastră cu un lung interviu în numărul din sept. 2018), anglist, specialist în literatură engleză postcolonială, profesor la universitatea Ca’ Foscari din Veneția, trăiește la Vicenza și este în fapt un artist extrem de complex: poet cu multe volume de versuri, traducător multipremiat al unor mari poeți de limbă engleză, fondator și director al revistei de poezie internațională “Fili d’aquilone”, creator și director artistic al festivalului de poezie și muzică “Poetry Vicenza”, în plus, pictor acuarelist apreciat la nivel internațional și interpret de jazz. Este luminos cum îl arată fotografia.

St. Andrews

Am mers de-a lungul plajei de-aici
într-o după-masă și apoi într-alta

dizlocând micile taine
ale scoicilor părăsite
în fiord.

Mâine fi-vor poate nisip,
rămășițe uitate de istorie.

Un corb mare în vârful unui par
mă scrutează în gol.
Mâine voi fi deja plecat.

Welwitschia mirabilis

Un assegai plantat între dune
între vânturi, între reveniri de dune
absoarbe-acum în ochiul tău
de conifer pitic pulberi
de carne și os consemnate
de timp pe frunze de negură.

De bei, bei hâde bătălii, 
adâncuri de-așteptare, milenare kraaluri
pustii, melodii ciupite pe coarda arcului
unui boșiman solitar care întârzie
pe perna frunzei tale și tremură
în schija unui vis.

Către lună

Lună ce te înalți, lună ce revii,
Dă-mi chipul tău, un chip tânăr,
Chiar de-ai murit, iar eu îmi număr zilele.

Prietenă dintotdeauna, din miile de popasuri,
Schimbă-mi chipul, viața pe care am cules-o,
Chiar de-ai murit, iar eu îmi număr zilele.

Am tot rătăcit, am visat întoarceri,
Dar tainele dintotdeauna eu nu le-am dezlegat,
Lună ce te înalți, lună ce revii.

Știu că de-acum puține mi se mai propun
Mă pierd în timpul încet și care mi se ia,
Chiar de-ai murit, iar eu îmi număr zilele.

Aud un foșnet și un sunet de corn,
Sper să-mi faci lumină în desișul codrului,
Lună ce te înalți, lună ce revii.

Nu vreau să mă mai expun unui vis calp
Dar sunt fericit când sunt aici și te ascult,
Lună ce te înalți, lună ce revii,
Chiar de-ai murit, iar eu îmi număr zilele.

Așa voiam

Așa voiam eu poezia
materie albă, mângăiată.
Fulg, petală sau hârtie
La hotarul unei zile.

În tăcere în ea strălucește
limpede vederea, se piaptănă cu lumină,
pentru ca dorința
să se-mbete cu orizonturi.

CHRISTIAN SINICCO (n. 1975)

Triestin, are o interesantă existență pe două planuri: pe de o parte de lucrător într-o mare firmă autostradală și militant în importantul sindicat italian Cgil, pe de alta, de poet,  redactor al periodicului multimedia „Fucine mute”, fondator al Lips (Lega italiana poetry slam).  Promovează poezia dialectală, drept care a îngrijit volumul  L’Italia a pezzi. Antologia dei poeti in dialetto e in altre lingue minoritarie (1950-2013) (Gwynplaine, 2014) și conduce revista «Poesia del nostro tempo». A publicat trei volume de versuri Passando per New York (LietoColle, 2005) e Alter (Vydia, 2019), Ballate di Lagosta (Donzelli); o parte din poeziile sale au fost traduse în numeroase limbi.

Din Balade din Lagosta*

plaja aceea mică
a inundat-o mareea,
între durere, a mea, și frumusețe
pot vedea durerea noastră
și-ntreaga frumusețe;
pe urmă semnele dau năvală
și mă observ în inundație:
aș vrea să știu ce sunt
fazele Lunii, 
ca o înălțare
în bucurie, în kilometrii
de cucerit ai universului

* Lagosta e denumirea italiană a insulei croate Lastovo.

*

insula e un om,
inima lui e extazul iar limba
întinsă i-e pretutindeni, lichidă,
dar după furtună
culorile ierbii sunt arse,
peisajul s-a răcit
iar ciclonul iernii împins-a
între bărci un vânt necunoscut,
și nimeni nu-și mai amintește
cuvintele risipite în cerul negru
numele moarte în Mediterana.

*

tu însă vei reveni zi de zi în zori
să păzești întinsele spații goale:
între pietrele sculptate
linia falezei se va fi
schimbat,  iar eu nu voi mai ști
de tine, dacă te vei cufunda în mare
sau vei coborî printre treptele
de calcar și-ți vei proiecta
făptura ta de om
peste valurile cu posidonia
iar ea va continua să se unduiasă,
va continua să crească în urma mea, 
după retragerea valului,
după erodarea amintirii noastre.

Poezii inedite

Calea lactee

Văd în tine calea lactee
și am priceput că sunt cufundat în sentimente:
steaua vieții mele navighează,
se perindă în tihnă
vocile din lounge bar,
îmi asaltează gândul, timpul
nu mă lasă să cuget;
tu, nemișcată pe stânci,
ești acolo; sunt pe punctul de a te înțelege,
trece un pescar de univers
apoi un altul, în același întuneric:
rămânem singuri, pentru tine
e bine cum sunt – înainte erai în viitor,
aproape că ai văzut cum se pune masa în palatul realității,  de n-ar fi să treci
dincolo de șuvoiul
în care vom fi uniți,
unde trupurile se amestecă, se amestecă distanța
dintre aștrii de pe cer,
e în întrepătrunderea noastră,
și cred că asta
e tot.

Biografia noastră

ETNAM · VELΘINAL · ETNAM · AISUNAL · ΘUNXERŚ
după legile omenești apoi după cele divine
Liber linteus Zagrabiensis

În această distanță sunt ca Ulise
gol și strâns legat de catarg, neînstare
de muzică,
ea necontenind să-ți strige
dulceața
care pătrunde în piele,
curentul care năvălește peste volumul trecutului,
pestre ruinele din arene, în paralizia
clipelor care nu mai sunt, cu
extremele noastre,
stelele întrevăzute și trupurile.
Conținutul acestui sarcofag e o poartă smulsă,
soarele iese din cerul alb al etruscilor
iar biografia noastră alunecă infinit;
insulele plutitoare privesc corabia concavă,
vela pătrată, sunt tot mai aproape:
vorbesc o limbă, auzul îi rezistă
aici, stând în picioare, între două finaluri
care n-au sfârșit.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 10, octombrie 2025, anul XV)