«Sono ancora proprietà di Dio». Versi di Victoria Milescu

Con il titolo Sono ancora proprietà di Dio, pubblichiamo una selezione di versi di Victoria Milescu, poetessa e traduttrice di lingua inglese, membro dell'Unione degli Scrittori della Romania. Ha pubblicato i seguenti libri: Welcome December/Bun venit Decembrie, edizione romeno-inglese a cura dell’autrice (Ed. Fiat Lux, 1994); Şlefuitorul de lacrimi (Ed. Eminescu, 1995); Izbânda furată (Ed. Albatros, 1995); Inimă de iepure (Casa Editorială Odeon, 1998); Arleziana (Ed. Eminescu, 2000); Zâmbet de tigru (Casa Editorială Odeon, 2001); Ecoul clipei (Casa Editorială Odeon, 2003); Flacăra nevăzută/ Láthatatlan Láng (edizione romeno-ungherese, Casa Editorială Odeon, 2007); Roua cuvântului/ Szóharmat (edizione romeno-ungherese, Ed. Anamarol, 2008); Conspiraţii celeste (Ed. DominoR, 2008); 101 Poeme (Ed. Biodova, 2009); Bucuriile triste/ Gëzimet e trishtme (edizione romeno-albanese, Ed. Kriterion, 2009); Dreptatea învingătorului (Ed. Rafet, 2010); Floarea vieţii (edizione romeno-georgiana, Ed. RawexComs, 2010); Vrabia albă (CD, poesie con la lettura dell’autrice, Editura Fundaţiei Paul Polidor, 2010); Din Caucaz în Carpaţi. Zaira Samharadze în dialog cu Victoria Milescu, Ed. RawexComs, 2011); Fenomenele fără cauză (Ed. Tipo Moldova, 2011); Sub Steaua Câinelui (Ed. Tracus Arte, 2012).



Tra la forza e la debolezza

Sono ancora
proprietà di Dio
Dove correre?
Sono lo scriba terrorizzato dalle parole
Mi hai inviato perché sto in silenzio
mordendo la terra.
Dove correre quando a correre è la terra stessa?
Atterriti siamo da un’unica parola,
presto si farà sentire,
sarà tuono o brezza.
La dirai tu, la sussurrerò io.
Sono ancora la prediletta di Dio,
dove e perché correre...



Între forţă şi slăbiciune

Sunt încă
proprietatea lui Dumnezeu

unde să fug
sunt scribul sub teroarea cuvintelor
m-ai trimis pentru că tac
muşcând pământ
unde să fug când pământul fuge şi el
îngroziţi suntem de un singur cuvânt
curând se va auzi
va fi tunet sau adiere
îl vei rosti tu, îl voi şopti eu
sunt încă preferata lui Dumnezeu
unde să fug şi de ce…




Si ricompongono le rovine

Di chi sarà il mio scialle di seta
comprato in Giordania?

Di chi saranno le mie scarpe d’oro
che ti hanno trafitto le costole 

Di chi sarà la casa che ci ha riparato
e la torre
dalla quale ci siamo lanciati senza ali

Di chi saranno le catene sparse sulle scale
e i corpi
che le hanno spezzate
con suoni cristallini

Chi sarà plutonio,
chi sarà diamante

Di chi saranno i nostri anelli di nozze
che non abbiamo portato...



Ruinele refăcându-se

Al cui va fi şalul meu de mătase
cumpărat din Iordania?

Ai cui vor fi pantofii mei aurii
ce ţi-au străpuns coastele

A cui va fi casa ce ne-a adăpostit
şi turnul
din care-am sărit fără aripi

Ale cui vor fi zalele împrăştiate pe scară
şi trupurile
eliberate de ele
sunând cristalin

Cine va fi plutoniu
Cine va fi diamant

Ale cui vor fi inelele noastre de nuntă
pe care nu le-am purtat…




Imitando gli altri

Dio e la morte
hanno cura di me,
io faccio durare l’effimero,
innalzo una casa per i passeri,
pianto un albero per il Paradiso,
faccio un bambino che demolirà la casa,
perché troppo piccola
e taglierà l’albero perché non dà frutti.
Scrivo un libro su tutto ciò
e qualcuno lo brucerà
per riscaldarsi sotto la neve...



Imitându-i pe ceilalţi

Dumnezeu şi moartea
îmi poartă de grijă

eu fac să dureze efemerul
construiesc o casă pentru vrăbii
sădesc un pom pentru Rai
fac un copil care va dărâma casa
fiind prea mică
şi va tăia pomul pentru că nu rodeşte
scriu o carte despre toate acestea
şi cineva o va arde
să se încălzească sub viscol…




Il cielo di ieri

Volevo percorrere la strada
che porta al mio amato,
volevo andare scalza
tra i fiori di tiglio.
Nulla si muoveva
nella stella nera
rimasta sul cielo di ieri,
volevo percorrere la strada
un tempo percorsa
da Dio…



Cerul de ieri

Voiam să merg pe strada
ce duce la iubitul meu
voiam să merg desculţă
prin florile de tei
nimic nu se clintea
în steaua neagră
rămasă pe cerul de ieri
voiam să merg pe strada
pe care odată
a mers Dumnezeu…




Arlesiana

Balla, donna dai capelli bianchi,
rallegrati,
infila i fiori nelle tempie e non credere a
chi ti dice che sei invecchiata,
rompi gli specchi, sebbene siano cari, tutti bugiardi,
indossa abiti di fuoco,
grida al mondo: vivo, quindi valgo
nella danza celeste dei pianeti,
tu sei la stella della fortuna.
Balla, donna dai capelli argentei,
Nessun’altra è più bella di te,
quando regali l’acqua viva
allo spuntare del sole, della luna,
quando non ti curi del fosso scavato
dalla lacrima dell’amore, della veglia, del terrore
della morte precoce,
sulla guancia non ancora baciata...
Balla, donna dai capelli stellati,
sulla strada maestra dei mondi magici,
ridendo e piangendo,
sebbene tu non sia più giovane,
non hai ricchezze, né rango
e dal cielo cadono le azzurre piogge uraniche.



Arleziana

Dansează, femeie cu părul albit
bucură-te
pune-ţi flori lângă tâmplă şi nu-l crede
pe cel ce-ţi spune că ai îmbătrânit
sparge oglinzile, chiar dacă scumpe – tot mincinoase
pune-ţi veşminte de foc
strigă lumii: trăiesc, deci contez
în dansul ceresc al planetelor
tu eşti stea cu noroc
Dansează, femeie cu păr argintiu
nimeni nu-i mai frumoasă decât tine
când dăruieşti apă vie
răsăritului de soare, de lună
când nu iei în seamă şanţul săpat
de lacrima iubirii, a vegherii, a spaimei
de moarte pretimpurie
pe obrazul încă nesărutat…
Dansează, femeie cu păr înstelat
pe magistralele lumilor magice
râzând şi plângând
chiar dacă nu mai eşti tânără
n-ai averi şi nici rang
iar din cer cad albastrele ploi uranice.




La donna innamorata

E cammino e mi libro
stordita incespico nei passeri
attraverso il cielo come un sudario che scivola
sul corpo nudo del giorno,
gli occhi si riempiono di lacrime e pioggia,
inondando i sobborghi
la voce non mi obbedisce,
vado per dove non si può andare,
con le mani strette a fervide liane,
i cani mi rubano il pane appena comprato,
agli incroci, gli automobilisti gridano: è ubriaca!
Il giorno è una infinita notte solare,
di notte sento le piante accoppiarsi
per perpetuare l’amaro profumo.
Se qualcuno mi fermasse per strada
per  domandarmi sicuramente
che cosa mi sia successo,
gli risponderei sottovoce: Sono innamorata



Femeia îndrăgostită

Şi merg şi plutesc
buimacă mă împiedic de vrăbii
trec prin aerul ca un giulgiu lunecând
de pe trupul gol al zilei
ochii se umplu de lacrimi şi ploaie
inundând mahalalele
vocea nu mă ascultă
merg pe unde nu se umblă
cu mâinile prinse-n liane fierbinţi
câinii îmi fură pâinea abia cumpărată
la intersecţii, şoferii strigă: e beată!
Ziua e o nesfârşită noapte solară
noaptea aud plantele împreunându-se
întru perpetuarea parfumului amărui
dacă cineva m-ar opri pe drum
să mă întrebe firesc
ce mi s-a întâmplat i-aş răspunde şoptit: Iubesc!




Il mio nome: Vittoria

Perdonami, sono una vittoria pallida,
una vittoria mozzata
dai sorrisi dei vinti,
una vittoria senza braccia
e senza cuore,
vestita nel cupreo mantello del giorno,
una vittoria senza il sorriso vittorioso,
una piccola vittoria,
in una grande guerra,
una vittoria tardiva,
quando pare che tutto sia già stato detto
su qualsiasi vittoria
sconosciuta fra sconosciuti,
una vittoria di un nanosecondo
comunque, una vittoria...



Numele meu: Victoria

Iartă-mă, sunt o victorie palidă
o victorie ciuntită

de zâmbetele învinşilor
o victorie fără braţe
şi fără inimă
înveşmântată-n mantaua de cupru a zilei
o victorie fără zâmbetul victorios
o victorie mică
dintr-un mare război
o victorie târzie
când totul pare să se fi spus
despre orice victorie
necunoscută printre necunoscuţi
o victorie de o nanosecundă
şi totuşi, victorie…


Victoria Milescu
Traduzione italiana di Alexandru Calciu
(n. 9, settembre 2014, anno IV)