«Ciò che sono stata non è finito ancora». Versi di Riri Sylvia Manor

Un soffio straripante di vita, sentimenti, emozioni nei nuovi versi di Riri Sylvia Manor: amore, tristezza, gioia di vivere, ricordi, vecchiaia fra passato, presente e futuro. Con trentotto composizioni inedite (di cui alcune pubblicate in anteprima su «România Literară» – n. 4, 2012 e n.15, 2013, più alcune riproposte da volumi precedenti), nella nuova silloge poetica di Riri Sylvia Manor intitolata Încă (Tracus Arte, 2013, 61 pp.) ritorna a incantarci la magia lirica dei suoi versi, uniti da un filo che sembra voler tessere tutta un’esistenza sviscerata attraverso i ricordi (la giovinezza a Bucarest), il presente (vissuto orgogliosamente ai suoi settanta e più anni), il continuo divenire e rinascere nonostante l’incalzare biologico dell’età, l’erotismo rivendicato e brandito come diritto e necessità vitali: sono atti di testimonianza vivi, franchi, quasi spudorati che solo una poetessa del suo calibro, schietta e seducente, ce ne può far partecipi, stupiti e grati di tanta capacità di coinvolgimento.

L’uscita delle nuove poesie di Riri Sylvia Manor è stata accolta dalle favorevoli recensioni di altri poeti d’eccezione come Nora Iuga e Gheorghe Grigurcu (si vedano i rispettivi articoli apparsi in «Observator Cultural» e in «România Literară»), recensioni nelle quali vengono colti e sottolineati i temi portanti attorno cui gira il vortice espressivo e personalissimo dei versi di Riri Sylvia Manor. È una lettura che non lascia mai indifferenti, perché la poetessa ci parla e si confronta direttamente con noi in un linguaggio che non ricorre ad arzigogoli o sofismi, bensì a immagini e concetti concreti, fisici attraverso cui ne intuiamo subito, folgorati, il messaggio. È perciò una poesia che ci restituisce una forza espressiva immediata perché immediate sono la sua freschezza, naturalezza e carica comunicativa.
Si veda anche l'intervista a Riri Sylvia Manor accompagnata da una selezione di versi in romeno e italiano che abbiamo pubblicato nel n. 1/2011 della nostra rivista.

***
Poesie da Încă


Dio mio! Quanto giovane sono invecchiata!

Dio mio!
Quanto giovane
Sono invecchiata!
Guardati allo specchio – mi dico
Guardati nei miei occhi – mi dice

I miei occhi sorridono
Lo specchio mi abbaia contro

Dumnezeule! Cât de tânără am îmbâtrânit!
Dumnezeule! / Ce tânără / Am îmbătrânit! / Uită-te în oglindă – îmi spun / Uită/te în ochii mei! / îmi spune / Ochii mei râd / Oglinda latră după mine

 

Ancora

Chi io sono rinasce di continuo.
Ciò che sono stata non è finito ancora.
Infilo il naso nella vita
Senza cellofan intermediario.
Trasferisco la materia grigia dall’emisfero sinistro
All’emisfero destro,
Mi agito in tsunami e presentimenti.
Il mio corpo ha tantissimi occhi
E troppe poche braccia,
Nulla ubbidisce alle esigenze del mercato.
Edifico luci da ombre,
Sono io, sono io, sono io
Senza vergogna come a letto,
Ravvivo con fuscelli il fuoco delle malelingue
Chi sono rinasce di continuo,
Ciò che sono stata non è finito ancora.        

Încă
Cine sunt se naște în continuare. / Ce am fost nici nu s-a terminat. / Îmi bag nasul prin viață / Fără celofan intermediar. / Transfer materia cenușie de la emisferă stângă / La emisfera dreaptă, / Forfotesc în tsunami și presimțiri. / Trupul meu are îngrozitor de mulți ochi / Și prea puține brațe, / Nimic nu este după cerința pieței. / Clădesc lumini din umbre, / Sunt eu, sunt eu, sunt eu / Nerușinată ca în pat, / Alimentez cu surcele focul bârfitorilor / Cine sunt se naște în continuare, / Ce am fost nici nu s-a terminat



Ho…

Ho settantacinque anni già compiuti, Signore

Ti svelo la mia età sebbene io ti piaccia
Ti svelo la mia età sebbene tu mi piaccia
Ho solo settantacinque anni già compiuti proprio così
E non me ne lamento
Sono occupata
A vivere
Per quanto le possa sembrare strano, Signore
Mi capita ancora di saltare dalla gioia
– se non ora quando? –
O di sprofondare nella tristezza
– Il sale nelle pietanze al desco dell’imperatore –
La cosa principale in me, Signore, è che mi vedo
Sempre piena d’amore
Con una certa tolleranza spolverata
Sul pane abbrustolito degli anni.
Non mi vergogno di sentirmi giovane ora ed estroversa
Come mi sentivo morta a venti anni
«Venti anni è un’età terribile» cantava Juliette Gréco
Lei aveva capito questo prima di me
Forse è questo il motivo per il quale si vestiva di nero.
Ma a me questa primavera, Signore
Mi dona calcata in testa
Come una pamela
Proprio perché può essere
L’ultima primavera
Annusata dai pori.
Mi creda, Signore, in qualche modo sono ricca,
Sono ricca dei miei settantacinque anni,
E come un tappeto li scuoto tutti all’aria
In questa primavera –
Un inizio d’estate
O un punto.  

Am…
Am șaptezeci și cinci de ani trecuți, Domnule / Îți spun vârsta mea deși îți plac / Îți spun vârsta mea deși îmi placi / Am numai șaptezeci și cinci de ani trecuți care-ncotro / Și nu mă plâng / Sunt ocupată / Să trăiesc / Oricât vi s-ar părea de ciudat, Domnule / Mi se întâmplă încă să sar în sus de bucurie / - dacă nu acum când? - / Sau să mă prăvălesc în tristețe / - Sarea în bucate la masa împăratului -. / Principalul cu mine, Domnule, e că mă privesc / Mereu amoroasă / Cu o anumită toleranță tăvălită / Prin pesmetul anilor. / Nu îmi e rușine că mă simt tânără acum și haioasă / Precum mă simțeam moartă la douăzeci de ani / «Douăzeci de ani e vârstă dură» cânta Juliette Gréco / Ea a înțeles asta înaintea mea / De aceea umbla în negru poate. / Dar mie această primăvară, Domnule / Îmi stă bine așezată pe cap / Ca o pălărie florentină / Tocmai fiindcă este poate / Ultima primăvară / Adulmecată prin pori. / Credeți-mă, Domnule, sunt oarecum bogată, / Sunt bogată în șaptezeci și cinci de ani, / Și îi scutur pe toți ca pe un covor la aer / În această primăvară - / Un început de vară / Sau un punct. 


Una volta in Polonia ti ho detto…

Una volta in Polonia ti ho detto:
Ci sono persone alle quali sei legata dalla loro vita
e ci sono persone
alle quali sei legata dalla loro morte.
Eravamo insieme nel continente chiamato Auschwitz
e ci siamo confortati a vicenda
quando non siamo stati in grado
neppure di piangere

quando ci siamo trasformati in due sassolini
depositati su tombe
che non esistevano.

Ți-am spus odată în Polonia…
Ți-am spus odată în Polonia: / Există oameni de care ești legat prin viața lor / și există oameni / de care ești legat prin moartea lor. / Eram împreună în continentul numit Auschwitz / și ne-am sprijinit unul de celălalt / când nu am fost în stare / nici măcar să plângem / când ne-am transformat în două pietricele / depuse pe morminte / care nu existau.


A cura e traduzione di Mauro Barindi
(n. 1, gennaio 2014, anno IV)