«La poesia è prima di tutto una forma di speranza». Versi di Octavian Paler

Nella maschera del mito, Octavian Paler si muove come uno straniero in mezzo a cose che appaiono straniere, in un rapporto fluido che non conosce confini certi. È il riflesso di una coscienza acuta con il senso di una precarietà profonda. È una tragedia ereditata e fatta sua. Più noto come memorialista, saggista e prosatore che come poeta, Paler espone nella sua poesia una parola carica di eventi in cui vengono a raccogliersi suggestioni memoriali, segni culturali, allusioni sentimentali, che racchiudono l’ostinata ricerca di una forma mitica, di un’immagine appropriata che, oltre a rinviare a se stessa, riproduce l’idea, la raffigurazione di verità che il sacro tradizionalmente contiene.
La poesia di Paler – che include nel suo essere il percorso da cui nasce – rinvia all’enigma tragico dell’apparenza, muore per poi rinascere nella silenziosa gestualità dell’origine. Essa spinge a guardare nel segreto mitico dell’origine, nella luce e nel buio dell’origine. La memoria poetica di Paler è della stessa natura dell’ossessione. Il passato che ritorna – e che trascina un’aura di colpevolezza assillata dai ricordi – rievoca una rappresentazione mentale in cui l’ethos culmina nel pathos. In una sofferta messa in discussione del mandato del poeta – in cui il tragico e il mitico si sposano con la lamentazione biblica – si gioca la partita della poesia di Paler, che lo porta verso una parola in grado di articolare la vita e la morte, la speranza e il dolore. Comprendere il dettato della poesia di Paler significa ripeterlo in proprio: nel coraggio della domanda di Hölderlin, nel profilo d’ombra della Venere di Milo, nella caducità irredimibile dell’uomo dell’Ecclesiaste.
Magda Arhip, di formazione psicanalitica, presenta qui tre significativi componimenti di Octavian Paler, i quali, da un punto di vista strettamente soggettivo, riguardano la questione del transfert come compito etico della traduzione. In queste trasposizioni poetiche, da una lingua all’altra, il pensiero sembra voler intrattenere un intimo legame con l’emozione.

Presentazione di Giovanni Rotiroti

Lettera al Signor Hölderlin

Ha scritto da qualche parte in un verso: “A cosa serve il poeta,
in tempo di povertà?” E proprio questo mi dà l’audacia
di rivolgermi ad un grande poeta e dire che il vero  
coraggio,
il vero coraggio della poesia forse non è cantare le piogge
quando tutto il mondo le vede, il vero suo coraggio è di vedere
il cielo incendiato e sperare. E prima che sia la pioggia vera
che bagna i campi, la pioggia sia speranza e canto.
Il poeta

annuncia alla fortezza, alla terra, che la pioggia esiste,
annuncia agli uomini che hanno il dovere di sperare. Un poeta
davanti ad un cielo bruciato, davanti ad un campo incendiato
e che non è capace di cantare e credere nelle piogge,
di ricordarci che la pioggia esiste, e che farà fiorire
la terra malata,
un poeta che non è un profeta della speranza,
un poeta con le labbra arse che non sente il bisogno
di cantare le piogge del mondo

non ha capito che la poesia è prima di tutto una forma di
speranza.
A cosa serve il poeta, in tempo di siccità?
Per cantare le piogge proprio allora,
quando abbiamo più bisogno di loro, quando ci
mancano e le desideriamo,
quando il sole brucia e le mani profumano di incertezza,
quando gli alberi di sabbia si disfano al più piccolo
soffio,
quando i ricordi hanno il gusto dell’errore e la speranza è una
parola difficile

e colui che canta le piogge rischia di essere disprezzato e colpito
anche con le pietre, perseguito dagli dei e dagli uomini
per la pazzia e il coraggio col quale canta 
le piogge e canta i torrenti quando gli uomini alzano le braccia
rimanendo crocifissi in aria come sul monte Golgota.
Chi deve annunciare le piogge

se non la poesia? Chi può avere il coraggio di vedere
sul cielo vuoto nuvole di pioggia,
chi si prende il rischio di profetizzare le piogge se non la poesia,
quella che è stata con i Greci sotto le mura di Troia
e quella che è scesa con Dante nell’Inferno?

Aţi scris undeva într-un vers: „La  ce  bun  poetul,
in vreme de secetă?" Şi tocmai asta îmi dă îndrăzneala
să mă adresez unui mare poet şi să spun că adevăratul
                                                                                    curaj,
adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile
când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj e să vadă
cerul pârjolit şi să spere. Şi înainte de a fi ploaie adevărată
care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranţă şi cântec.
                                                                                    Poetul

anunţă cetăţii, pământului, că ploaia există,
anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în faţa unui cer ars, în faţa unui câmp pârjolit
şi care nu e în stare să cânte şi să creadă în ploi,
să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori
pământul bolnav,
aşadar un poet care nu e un profet al speranţei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să
cânte ploile lumii

n-a înţeles că poezia e în primul rând o formă a
speranţei.
La ce bun poetul, în vreme de secetă?
Să cânte ploile tocmai atunci,
Când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne
       lipsesc şi ne dor,
când soarele arde şi mâinile miros a îndoială,
când arbori de nisip se risipesc la cea mai mică
adiere,
când amintirile au gust de eroare şi speranţa e un
cuvânt dificil
şi cel care cântă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit
chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni
pentru nebunia şi curajul său care cântă
ploile, care cântă torentele când oamenii ridicând braţele
rămân răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei.
       Cine să anunţe ploile
dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă
pe cerul gol nori de ploaie,
cine să-şi ia riscul de a profeţi ploile dacă nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
şi cea care a coborât cu Dante în Infern?

Venere di Milo  

Da qualche parte dietro di noi deve esserci un’isola
dove gli uccelli gridano come al principio del mondo e
gli uomini imparano le prime parole, dove una donna
scopre l’arte disegnando con il dito sulla sabbia
il profilo dell’ombra del suo amato. Da qualche parte dietro di noi
deve esistere, prima delle parole e prima di tutte
le ferite, deve esistere una parola con la quale possiamo
testimoniare tutto, oppure deve esistere un silenzio uguale
a tutte le parole. Deve esistere un’acqua limpida
che non si riempia di sangue quando grida un uccello
oppure ci ricordiamo, deve esistere un’acqua limpida
in cui non temo più di lavarmi le mani
e il viso per poi guardarmi tranquillamente,
senza tristezza e senza essere costretto a sorridere,
dimenticando che cosa ci ha reso colpevoli verso noi stessi
e verso gli altri. Ma dov’è quest’isola,
signor Gauguin, se lei a Tahiti
ha imparato solo che “sperare significa quasi vivere”?
Dov’è quest’isola se non dentro di noi?
“Le péché c’est le Grec” dicevate voi
prima di questo. Cioè la nostra colpa sarebbe quella
di aver costruito il Partenone? Di aver scolpito
e ammirato la Venere di Milo? No, signor Gauguin,
il vostro racconto mi guida in realtà
verso la conclusione che dopo tanti secoli e tanti errori,
dopo tante speranze e tanti rimandi, non dobbiamo più
cercare la felicità se non nelle nostre stesse mani.
Non possiamo chiedere all’arte di tornare prima delle parole
e se una mattina gli uccelli passeranno sulla riva
storditi dal sole e l’unica cosa che qualcuno potrà mai dire di loro
è che sono degli uccelli storditi dal sole
e se un giorno le onde lasceranno sulla sabbia delle ombre
strane l’unica cosa che qualcuno potrà mai dire di loro
è che le onde hanno lasciato sulla sabbia delle ombre strane,
allora guardate bene il corpo di Tehura,
può darsi che scoprirete nella fiamma ramata una dea di marmo
riacquistando una delle due braccia perdute
per disegnare, imitando gli umani,
il profilo dell’ombra del suo amato,
anche senza sapere cos’è l’arte.

Venus din Milo

Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenând cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvânt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sânge când ţipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mâini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surâd,
uitând ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decât că „a spera înseamnă aproape a trăi"?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
„Le péché c'est le Grec", ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atâtea secole şi atâtea greşeli,
după atâtea speranţe şi atâtea amânări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decât lângă mâinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decât că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decât că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătându-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitându-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.

Abbiamo tempo

Abbiamo tempo per tutto. Per dormire,
per correre a destra e a sinistra,
per rimpiangere che abbiamo sbagliato e per sbagliare ancora,
per giudicare gli altri e assolvere noi stessi,
abbiamo tempo per leggere e scrivere,
per correggere quello che abbiamo scritto e per rimpiangere quello che abbiamo scritto,
abbiamo tempo per fare  progetti e per non rispettarli,
abbiamo tempo per farci delle illusioni
e per frugare nella loro cenere più tardi.
Abbiamo tempo per ambizioni e malattie,
per colpevolizzare il destino e i particolari,
abbiamo tempo per guardare le nuvole, la pubblicità  
o un incidente qualsiasi,
abbiamo tempo per rimandare le domande e ritardare le risposte,
abbiamo tempo per spezzare un sogno e per reinventarlo,
abbiamo tempo per farci degli amici e per perderli,
abbiamo tempo per ricevere lezioni e per dimenticarle dopo,
abbiamo tempo per ricevere doni e per non capirli.
Abbiamo tempo per tutto.
Non c’è tempo solo per un po’ di tenerezza
Quando lo stiamo per fare moriamo.

Avem timp

Avem timp pentru toate. Să dormim,
să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii
şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident
oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le înţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta murim.

Octavian Paler
Traduzione dal romeno di Magda Arhip

(n. 3, marzo 2013, anno III)